De mult n-am mai văzut un gând frumos,
Un gând ce urcă singur înspre stele,
Al omului ce merge doar pe jos
Netemător de visele-i rebele.
Îmi este, tot mai mult, de oameni dor,
Dar parcă-n jur pustiu-i tot mai mare,
Clipă de clipă sufletele mor
Sau unii le expun înspre vânzare.
Chiar și speranța simt că a murit,
În a spera fiind deja săracă,
Firescul ei de sensuri mult golit
De cei ce au ca suflet piatra seacă.
Totu-i fațadă, mască, ori e fard,
Cuvintele cu grijă sunt alese
Să fie clar simbol, și chiar stindard,
Celor ce au ales să nu le pese.
Și-i scos mereu în față, în prim plan,
Modul succint ca formă reușită
Propus în mod fățiș și grosolan
Pentru o viață, prin tipare, fericită.
Dar în tipar prea multe nu încap,
Ideea de om bun nu mai încape,
Văzută-i ca un soi de handicap
Ce duce adevărul prin hârtoape.
Și nu încape nici cel ce e demn
Sau cel fără consensuri compromise,
La modă-i iar limbajul sec, de lemn,
Cel ce ucide, fără teamă, vise.
Lipsește gândul bun, gândul frumos,
Și lipsa lui e tot mai evidentă,
Decorul vieții-i azi bolnăvicios,
Absurditatea-i, mai mereu, prezentă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu