Am amintiri de pus, ca jar, sub rug,
Ce focuri vor, pe dealuri, să aprindă
Ca timpului să nu-i mai stau în jug,
Să-l fac a fi doar umbră în oglindă.
Simt în idei un sâmbure de foc
Ce-n miez de noapte e lumină vie,
Dându-mi motiv să intru iar în joc,
Știind ce-a fost și va mai fi să fie.
Și cum nu sunt cu umbrele-n consens,
Privirile îmi fug mereu spre stele,
Fiindu-mi de la sine înțeles
Că drumul mă împinge printre ele.
Din gânduri îmi mai vine să fac scut,
Ca să mai uit de marea-mi neodihnă
Ce nu mă lasă clipei ce-a trecut
Să-i spun povestea țintelor în tihnă.
Și astfel duc cu mine amintiri
Ce nu se vor pierdute în uitare,
Fiindu-mi călăuză-n tălmăciri
De vise ce trec praguri și hotare.
Iar treptele urcării îmi fac semn
Că limita rămâne infinită
Tinzând conntinuu spre extrem îndemn,
Chiar devenind, de-a dreptul, o ispita.
De pierderi nu am deptul să mă tem,
Că nu am de pierdut decât o viață
Ce doar așa pot să mi-o fac totem
La trecerea prin marii nori de ceață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu