Incomoda definire

Iubirea n-are timp de explicații,
Nu-și caută nici semne de-ntrebare,
Nu-și dă idei cu rost de conotații,
Fiind chiar ea concretă întâmplare

N-are nicicum lumescul înțeles
Al celor puși pe simpla judecată
Ce pun în joc, oricând, un interes
Ca să existe plată și răsplată.

Sub înțelesul, oarecum sumar,
Al punerii în rol de datorie,
Totul ajunge trecere-n zadar
Tocmai prin drumul ei spre armonie.

Și nu stă sub însemn de prevestiri,
Nu-i orizont firesc de clarvedere,
Chiar dacă e bogată-n amintiri
Din viitorul ce îi dă putere.

Iubirea nu stă prinsă în năvod
Când unii cred că ar putea fi prinsă,
Fiindu-le-n putere și comod
De-a arata-o candelă aprinsă.

Nu stă să cadă noapte la-nvoieli
Ori căutări de consolări deșarte,
Presupunând răspunsuri la-ndoieli
Tărăș-grăpiș mergând spre mai departe.

Și nu se dă tiparului comun
Al celor ce o vor frumos descrie,
Al celor ce trăirii o impun
Uitând să știe cum e dat să fie.

Avându-și sensul ei de corolar,
Nu joacă roluri, nici nu se preface,
Chiar dacă nu privește-n calendar,
Cade mereu cu trecerea la pace.

Iubirea n-are timp de complicații,
De emigrante vorbe mult alese,
Nici de-așteptări prin flirt și conversații,
Ce-aduc aminte de plimbări în lese.

Deghizante metereze

Îmi pierd ideea, nu mai sunt concret,
Ba chiar decad într-o gândire sumbră
De parcă însumi eu aș fi regret
Și-aș accepta să nu mai am nici umbră.

Mă-mpinge gândul unde nici nu știu
De sunt cu-adevărat pe metereze
Sau, pe ascuns, într-un curând târziu
Prin catacombe drum o să-mi creeze.

Cum nu mai cred că ziua este zi,
Nu pot să spun cum e un miez de noapte,
Chiar dacă prin apus aș defini
Distanța dintre adevăr și fapte.

Îmi reproșez că nu sunt consecvent,
Și nici grăbit la forme de schimbare,
Că orice fac rămân intransigent,
Punând mai tot sub semn de căutare.

Parcă nu pot să-nvăț să mă înclin
În fața unor vorbe ticluite,
În fața celor ce vânzând venin
Vor viețile degrabă irosite.

N-am nici repere de a-mi face drum
Printre atât de multele șicane
Ce fac din ceață umbra unui fum
Spre a ascunde marile capcane.

Mă simt ecou al celui ce-a ratat
Plecarea spre destinul ce-l așteaptă
Și nu l-a definit ca renegat
Când s-a ferit să urce altă treaptă.

Simt tot mai mult că pierd și rătăcesc
Printr-un noian absurd de amănunte,
Intrând în deghizatul joc drăcesc
Făcând mult caz de împliniri mărunte.

Fuga prin cerc

Îți spun din nou, iubito, ia aminte,
N-ai cum să fugi, n-ai unde să mai fugi,
Tot ce mai poți e să m-aștepți cuminte,
Să nu-ți dorești speranța să-ți înjugi.

Nu știi nici tu de ce te-ai vrea, pe fugă,
Să te ascunzi de ceea ce ai fost,
Cât recunoști că visul tot conjugă
La timp prezent pornirile cu rost.

Dar nu e vremea să mă-ntrebi pe mine,
Cum poți să-ți faci, fără crâcniri, curaj,
Să-mi spui că vrei nu îți este bine
Când nu mă simți motiv de-ați fi miraj.

Prefer să tac... Dar tocmai prin tăcere
Îți spun mai multe și te-nvăț, te-ndrum,
Cum poți trăi a clipelor plăcere
Și-a fi, mereu, reper pe-al vieții drum.

În tine eu exist ca amintire
Cea din trecut și cea din viitor,
Cu sens real de nouă definire
Ca adevăr mereu triumfător.

Și totul e firesc, nu-i conjuctură,
E piedestal al vieții ce-o trăim,
Ce, dincolo de norme și măsură,
Ne dă motiv dorință să ne fim.

Când se vor face multele puține
Dorindu-ne s-avem și timp mai mult,
Cerându-mi să mă simți profund în tine,
Mă vei voi însemn și dar ocult.

Și-ți va fi clar că nu aveai scăpare,
Fugind tot înspre mine-ai fi ajuns,
Trecând de mări și tări, trecând hotare
Spre a mi te da chiar pe ascuns.

Clarul real

N-ai nici o șansă, nu te poți opri,
Gândul deja în viitor îți zboară,
Spre clipa când șoptit mă vei grăbi
Să fii cea care-n vise mă coboară.

Întâiul pas îl simți deja acum,
Când mâna-mi va porni să contureze
Reperele consensului ce drum
Spre pântecu-ți va fi să ilustreze.

Și tot de pe acum îți este clar
Că-n grabă coapsa-ți toată dezgolită
Oprind absurda trecere-n zadar,
Prin arcuire îmi va fi ispită.

Ochii țintiți spre înălțimi, spre cer,
Ți-i vei avea gând goală vei fi toată,
Lăsându-mi-te fără de mister
Spre a te ști a clipelor răsplată.

Și pântecu-ți zvâcnind, îmi va da semn
Că nu-ți mai ai în gând altă idee,
Pecetluind cu-al șoaptelor îndemn
Menirea-ți de-a te ști, trăind, femeie.

Totul va fi real, prea clar, firesc,
Eternizat de-a rostului urmare
Prin adevărul cel mai omenesc,
Numit, de multe ori, o întâmplare.

De renunțat n-ai cum să mai renunți,
Nici nu mai poți să vrei o altă vreme
Că dintr-un timp al pașilor mărunți
Astăzi trăiești pe praguri de dileme.

N-ai nici o șansă, ți-este dat a ști
Să nu îmi fii, în aventuri, pereche,
Ca arătând ce mult mă poți dori
Să devenim, firesc, poveste veche.

Ieşire din cutume

De-acum nu pot să spun că-mi eşti ispită,
Ai devenit reperul unui drum
Ce bate paşii mersului acum
Spre clipa ce de mult ne e menită.

N-am eu motiv, nici tu nu ai motive
Să punem gratii sensului firesc
Ce nu ascunde visul omenesc
Sub vorbe şi principii evazive.

Ştiu poarta către Rai ce mă aşteaptă
Să intru la momentul potrivit
Cum ştii şi tu că totu-i prevestit
Doar noi n-am mers pe calea cea mai dreaptă.

Trăim acum o simplă aşteptare
A primei reuşite-mpreunări,
Când noi, nepăsătorii de urmări,
Vom pune preţ pe orice întâmplare.

Se va-ntâmpla să tot fugim de lume
Fără ca-n gând pe fugă să fim puşi
Şi să ajungem, prin destin, supuşi
Trăirilor excluse de cutume.

Mă vei dori şi-ai să-ndrăzneşti a-mi spune
Că timpul n-are rost dacă-i pierdut
Şi să-i tot dăm un sens de început
Prin orice gând al faptelor nebune.

Ne vom ascunde ziua în pădure
Ca regăsirii să îi facem drum,
Iar noaptea, ca-ntr-un fapt lumesc postum,
Trăirile mereu or să ne fure.

De-acum îmi eşti, de-a dreptul, o dorinţă,
Şi-ţi sunt un gând sedus de viitor,
Ce nu se lasă prins de-al vieţii zor,
Redat de vis cu cea mai mare ştiinţă.

Regăsita taină

Iată, iubito, am trecut de toamnă,
Ne vom lua iubirea înapoi,
Uitând de toţi ce-n ură te îndeamnă
Şi ne îndeamnă să uităm de noi...

Ne vom iubi când ploaia de afară
Va deveni un simplu fapt divers
Şi va voi cu totul să dispară
Când ne vom fi motiv de univers.

Va îngheţa lumina în fereastră
Ca nu cumva să credem în umbriri
Când faptele vor fi povestea noastră
Despre firescul unei mari iubiri.

În faţa vieţii ne vom lua revanşa
Chiar dacă timp prea mult ne-a fost furat,
Dându-ne, iar, de-a dreptul, avalanşa
De fapte spre un vis de neuitat.

Nu prea vom şti de-i zi ori de e noapte
Şi vom uita de-al lumii calendar,
Când sânii tăi, ca două mere coapte,
Mi te vor face, grabnic, dar din dar.

În arderea de dor şi de dorinţă
A pântecului tău, neobosit
Mă voi simţi şi, plin de stăruinţă,
Mă vei avea, al tău, necontenit.

Ne vom întoarce spre o altă vreme
În care ne aveam, pe rând, datori
De-a ne numi soluţii la probleme,
Şi, într-un fel, în doi, nemuritori.

Zăpada va fi semn că altă toamnă
Veni-va să întrebe de noi doi,
Şi-ai să-i răspunzi chiar tu, frumoasă doamnă,
Că ne-am luat iubirea înapoi.

Dor boem

Mă simt atât de singur câteodată
De parcă sunt o insulă-n pustiu,
De drumurile lumii mult uitată,
Rar amintită de un vis târziu.

Mă ninge amintirea şi troiene
În juru-mi fac un zid perfect, real,
Simţiri trecute, jinduri pământene,
Mă-nlănţuie ardent, atemporal.

Îmi vii în gând, la fel ca altă dată,
Trupul tău tainic ninge dor boem,
Un timp apus, o filă demodată,
În cartea vieţii actual poem.

Acum păşeşti printre priviri obtuze,
Şi prin furtuni ce ni se vor alint,
Văd că-ţi îngheaţă zâmbetul pe buze,
Neacceptând idei ce, jalnic, mint.

Cândva, demult zăpezi din altă iarnă,
Ne fermecau sub al iubirii cer,
Azi s-a pornit tristeţea să se-aştearnă
Învăluind speranţa în mister.