Amprentatele contraste

Şi, iarăşi se făcea că ne e bine,
Şi se făcea că iarăşi ne iubeam,
Mă regăseam, din nou, amprentă-n tine
Şi fiecare zi ne-o dăruiam!...

Un vis frumos, o mare amăgire...
Sunt singur şi vin iarăşi zori de zi
Ce se doresc a fi o împlinire
Şi drumul plin de gropi a-mi netezi.

Memoria, din ce în ce, mă lasă,
Nimic nu mai îmi este de ajuns,
Şi nu-mi mai pasă, nicidecum nu-mi pasă
Că focul chiar în arderi e ascuns.

Din foc, acum, o umbră doar se vede,
Iar scrumul este tot ce a rămas,
La nici un drum nu-mi vine a purcede,
Doar întuneric văd la orice pas.

Am ars ca două torţe separate,
Chiar dacă prin scântei ne-am şi unit,
Dar mult prea multe fapte evitate
Astăzi ne dau prea multe de-mpărţit.

Nisipul s-a făcut chiar el clepsidră,
Văzându-ne mereu pe contrasens
Porniţi la vânătoare ca o hidră
Ce nerăbdării îşi găseşte sens.

Vin zorii zilei, ce, grăbit, va trece
În căutarea unui drum ocolitor,
Sătulă de beţii cu apă rece
Cu mult prea mult abstract amăgitor.

Am să-ţi rămân contraste amprentate
În felul tău de a trăi şi-a fi,
Când ai să crezi că o necesitate
Oricum ar fi te poate împlini.

Atunci vei vrea să ştii că ne e bine,
Îţi vei dori heraldic semn să-ţi fiu,
Să simţi că sunt cu tine şi în tine,
Şi că acolo sunt vei vrea să ştiu.

Contraste în decor

Mi-e viața un decor pentru o dramă,
Eu însuni sunt ce n-am vrut..., un ecou,
Un amănunt de neluat în seamă,
Un mărunțiș... pierdut la cazinou...

Sunt ziua care se ascunde-n seară,
Un trubadur îndrăgostit, hoinar,
Dar sunt arcuș rămas fără vioară,
Un saltimbanc cu plănsu-n buzunar.

Mă simt o simplă frunză ce se frânge,
Și cade rătăcită pe asfalt,
Când adevărul vieții mi se plânge
Că nu mai văd albastru ceru-nalt.

Sunt ca un om ce e lipsit de nume,
Ce chiar și gându-și are renegat,
Un chip captiv în vechile albume,
De cei din jurul lui de tot uitat.

Mi-edor de adevăr, mi-e dor de mine,
Îmi este dor să-mi fie iarăși dor,
De cel ce zace azi printre ruine,
Râzând înspre plăcerea tuturor.

Vinovat, hai-hui

Mi-e greu să cred că e lumină
Când nicăieri lumină nu-i,
Știind că am și eu o vină,
Prefer să plec prin viața mea, hai-hui!

Mă cheamă vântul, cerul, dorul,
Mă cheamă timpul ce-a trecut,
E toamnă, schimb grăbit decorul,
Nu vreau să fiu recunoscut.

Prea istoviți-mi stropi de viață,
Mă fac să vreau să plec la drum,
Refuz statutul de paiață,
Cu ochii-nlăcrimați de fum.

Nu vreau să înfiez iluzii,
Mascând absurdul compromis
De a propune prin aluzii
Ideea clipelor de vis.

N-am vrut o viață definită
De efemere bogății,
Dar azi o simt ca mărginită
De marile-mi vinovății.

Înțelegerea profundă

O noapte de-ai s-ajungi să fii cu mine,
De nimeni, unde suntem, neștiuți
Ai să-nțelegi ce-nseamnă a-ți fi bine,
Și cum se uită anii, mulți, pierduți.

Lăsându-mi-te, în privire, goală,
Când stelele pe cer se vor ivi,
Vei învăța a-ți cere socoteală
De tot ce n-ai mai vrut a defini.

Când coapsele-ți sub mână-mi se vor face
Repere înspre poarta unui Rai,
Vei ști ce-nseamnă a trăi în pace,
Simțind că vieții poți să te redai.

Și-apoi, când căutarea mea, profundă
Va deveni motiv de întrebări,
În încordarea lor, fără erori, rotundă,
Vei defini extremele schimbări.

Sânii fiindu-ți liberi de umbrire,
Mă vor lăsa să-i tot găsesc simbol
Consensului ce-n formă de zvâcnire
Te va scăpa de-al gândului control.

Denominând prea multele motive
Ce te-au vândut contrariului trecut,
Cu mine, noaptea, sensuri sugestive
Se vor fixa de pragul absolut.

Mi te vei vrea ispită și-mplinire
Concretului prin care să-ți rămân
Întipărit în tine spre rodire
Și clipelor extazului stăpân.

O noapte doar, atât va fi a spune,
Și-apoi va fi să nu mai numărăm,
Trăindu-le mereu ca pe-o minune
Uitând ceva să ne mai întrebăm.

Reîncepere de seară

Din seara-aceasta altfel o să fie,
E vremea de-a trăi și mari schimbări,
Va fi să simți reala bucurie
De-a fi motivul unei mari chemări.

Uitând trecuturi și trecute fapte,
Vei ști să-ți ai acum întâiul pas
Spre definirea miezului de noapte
Când nu e măsurat de simplul ceas.

Prezent mereu voi fi de-acum în tine,
Și-ți vei dori, continuu, repetat,
Ca mărturie să mă ai, pe mine,
În trupul tău însemmnul încrustat.

Gustându-mă, de fiecare dată,
Gustul dorinței vei dori să-l știu
Când coapsele-ți un singur drum mi-arată
Ca împlinire să ajung să-ți fiu.

Sânii vibrând vor fi, în orice clipă,
Dovada unui gând înălțător
Că timpului furându-i din risipă
Pântecu-ți e de viață roditor.

Nu va mai fi nimic să mai conteze
Așa cum până astăzi îți doreai,
Punând trecutul între paranteze
Cale deschisă vieții ai să ai.

Și viața în alt mod va reîncepe,
Nemaiținând furtunile în loc,
Pe mine începând a mă percepe
În tine jar și altfel mare foc.

Consensul prin psihoză

Acum trăim psihoza planetară
Pusă-n tiparul binelui comun
Iar adevărul e împins să piară
Când nu-i văzut cenzurii oportun.

Smintiții îmbuibați de la putere,
Crezându-se ai lumilor stăpâni,
Prin sadica, absurda lor plăcere
Ucid speranța zilnicelor pâini.

N-au scrupule când construiesc minciuna
Sfidând orice e dovedi real,
Dorind a controla, pe totdeauna,
Consensualul haos mondial.

Morișca morții nu se mai oprește,
În plasa ei chiar științele decad,
Și parcă nimeni nu mai îndrăznește
Trăirii vieții să-i mai facă vad.

Mereu accentul este pus pe frică,
Mizând pe-nfricoșarea tuturor,
Ca de va fi, cândva, la o adică,
Să se accepte că doar unii mor.

Și tocmai morții azi i se dă nume,
Motivul ei tot timpu-i amintit
Sub zvonul că omoară-ntreaga lume
Și nu se dă, în nici un fel, gonit.

Ideologi nebuni ne dau de știre
Că progresăm schimbându-ne rapid
Ca să putem să ne venim în fire
Din traiul ce ne-a fost mereu stupid.

Au decretat că pierderea de vreme
E adevărul marelui succes,
Că altfel pe Pământ sunt mari probleme
Și omul le crează în exces.

În nebunia lor, mereu profundă,
Pun în discuții tot ce e real,
Nepăsători că lumea se afundă
În sărăcia fără de egal.

Iar pe Pământ se moare, se tot moare,
Mor mulți bătrâni dar mor și mulți copii,
Veștile par verstiri de sărbătoare,
Psihoza e atuul celor vii.

Superlativa-ngăduire

Oricând te văd îți spun că eșt frumoasă,
Și nu mă tem ideea să-mi susțin,
Nici când te-arăți pe mine furioasă,
Numindu-mă, de-a dreptul, un nebun...

Și-ți dau dreptate, nebunia-i mare,
Nu are rost nicicum să ți-o ascund,
Deși ea este doar o întâmplare,
Ce-și are-n tine rostul ei profund.

Nici tu nu te ascunzi... și nici n-ai unde,
Privirii-mi lași să văd ce-i de văzut,
Chiar taine-n care mintea nu pătrunde
Din tot ce-nseamnă viitor trecut.

Văd formele ce n-au acoperire
Nici sub culori cu rol părtinitor,
Ce-mi dau, oricum, firească-ngăduire
Să-mi fii motiv de a-ți totfi dator.

Așa că-ți spun, oricând, că ești frumoasă,
Și corpul e model superlativ
Jucând mereu cu cărțile pe masă
Un rol concret și nu demonstrativ.

În fața mea mereu ești dezbrăcată,
Chiar dacă toți mi-ar spune că visez,
Chiar dacă tu te lași a fi tentată
De gândul că visarea-mi este crez.

Văd sânii și rotunda lor dorință,
Și pântecul cupolă de altar,
Însemn de regăsire prin credință,
Prin risipirea trecerii-n zadar.

Un corolar ce n-are cum să-mi scape
Sunt coapsele ce clipa definesc
Prin care sunt, fără de griji, aproape
De-al vieții adevăr, pur omenesc.

E prea normal să-ți spun că ești frumoasă,
E prea normal să spun și să susțin,
În fața lumii mult prea curioasă
Că ești esența planului divin.